Avortul și creștinismul Imprimare Email

Perspectiva creştin-ortodoxă asupra avortului

Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Copiii, care reprezintă "fondul de aur al neamului", sunt stimulente şi puteri înnoitoare care sporesc potenţialul natural uman, afectiv şi spiritual al poporului, contribuind la regenerarea fiinţei noastre spirituale.

Practicarea avortului, atât în cadrul căsătoriei, cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi întâmplătoare, este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special, în ciuda întâlnirii lui pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate constantă.

Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer.

În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni, "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul" (Facere 1,28). Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc virtute numai fecioria (Canonul 9 şi 10 Gangra, Canonul 5 apostolic, Canonul 13 Trulan, Canonul 14 Gangra).

Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci şi îndeletnicirea cu pregătirea şi practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (Canonul 3 Trulan, Canonul 65 Apostolic, 21 Ancira, Canonul 2 şi 8 al Sfântul Vasile, Canonul 33 al Sfântul Ioan Postitorul). Tertulian (Apologeticum. CIX), misionar creştin, se ridică energic împotriva avortului pe care îl califică drept crimă. La fel Lactanţiu (Institutiones P. C. VI, C.20) şi Mimecius Felix.

Sfântul Vasile cel Mare, în Canonul 52, consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice. Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede că femeii care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată. Sfântul Iustin Martirul şi Sfântul Clement Alexandrinul (Stromata) afirmă că omului nu-i este îngăduit să se căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării.

Datoria de a naşte copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele împotriva firii pe care Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului.

Fiind un act direct împotriva vieţii umane, avortul în sine şi diferitele practici şi mijloace folosite în comiterea acestuia sunt cuprinse şi interzise prin însăşi poruncă a VI-a a Decalogului: "Să nu ucizi" (Deut. 5, 17), de îndată ce fătul chiar de la început este şi se manifestă ca o existentă umană, deplină, autonomă, ca persoană umană, în dependenţă, desigur, de mediul matern. Dependenţa aceasta nu-i dă însă mamei dreptul de a dispune cum voieşte de ceea ce s-a zămislit în pântecele ei, cu atât mai mult nu dă nici un drept legii civile să scoată de sub incidenţa sa avorturile şi practicile avortive, întrucât ea nu trebuie să contrazică prin nimic dispoziţiile legii morale naturale care interzice în principiu uciderea, cum se afirmă prin porunca a VI-a a Decalogului. Cartea "Mântuirea păcătoşilor" (Partea a II-a, cap. VI, 5), aprofundând cuprinsul poruncii a VI-a, precizează: „Prin această poruncă se înţelege uciderea sufletească şi trupească, adică dacă ai sfătuit pe aproapele tău să desfrâneze sau să ucidă sau alt păcat să facă, sau l-ai însoţit, sau l-ai ajutat la aceasta, eşti socotit ucigaş sufleteşte al fratelui tău". Iar despre trup se spune: "Dacă ai ucis pe cineva, sau ai cugetat să ucizi... sau dacă ai bătut femeia şi-a lepădat pruncul său, dacă a luat plante să ucidă pruncul sau să nu rămână însărcinată, toate acestea şi altele asemenea se socotesc ucideri şi se canonicesc cu multă asprime".

Creştinismul nu contestă în vreun fel importanţa legăturii trupeşti pe care o implică cu necesitate căsătoria, dar nu rămâne în exclusivitate la aceasta. Când Sfântul Apostol Pavel declară căsătoria ca un remediu împotriva desfrâului, el include în acest rost al căsătoriei şi pe acela de transfigurare a unirii trupeşti. Acest înţeles este cuprins şi în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care atribuie căsătoriei şi rostul naşterii din prunci. „Sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria; pentru a face pe om să se mulţumească cu o singură femeie şi pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintâi. Cât despre procreare, căsătoria nu o antrenează în mod absolut. Dovadă sunt multele căsătorii care nu pot avea copii. Iată de ce prima raţiune a căsătoriei este să reglementeze viaţa sexuală, mai ales acum, când neamul omenesc a umplut tot pământul.”

Aşadar, Sfântul Ioan Gură de Aur declară o căsătorie ca fiind realizată când se împlineşte numai scopul ei principal - reglementarea sexualităţii fără împlinirea celui de-al doilea scop - naşterea de copii, dar numai atunci când pruncii lipsesc nu din voinţa soţilor, ci fără voia lor. Când însă naşterea de copii este evitată, fie prin abstinenţă fie prin avorturi sau fie prin practici anticoncepţionale sau chiar practici avortive, legătură între soţi devine un simplu prilej de satisfacere a poftei trupeşti, ce trece astfel la acte păcătoase.

Copiii născuţi şi crescuţi nu au loc în afară legăturii dintre soţi şi nici nu se substituie legăturii dintre soţi, - "ci ei sporesc în mod esenţial comunicarea dinte soţi, prin responsabilitatea comună în care ei se unesc, deci adâncesc aceasta căsătorie, care fără copii se sărăceşte de substanţă spirituală interioară. Soţii devin în acest caz, de cele mai multe ori, o unitate egoistă în doi, poate de un egoism mai accentuat decât cel de unul singur, pentru ca un soţ are în celălalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se satisface în ordinea material-trupească şi pentru a nu suferi nici de singurătate atât de mult ca cel închis în egoismul de unul singur".

Naşterea şi creşterea de copii - şi prin aceasta disponibilitatea şi obligaţia soţilor de a sluji Bisericii şi societăţii, cărora aparţin deopotrivă - ca înfrânare a egoismului în doi înseamnă şi o cruce pentru soţi, cruce care trebuie purtată şi onorată.

Avortul sau evitarea naşterii de prunci înseamnă deci şi o sărăcire spirituală a soţilor şi deci o închidere a lor într-un egoism păgubitor lor, dar şi o sărăcire spirituală a societăţii şi Bisericii. De aceea, preoţii trebuie să arate credincioşilor că avortul şi metodele avortive echivalează cu o crimă evidentă şi că, deci, el este un păcat strigător la cer din moment ce rezultatul acestor metode este totdeauna luarea vieţii unei fiinţe umane. Desigur că sunt şi cazuri medicale când avortul nu poate fi ocolit fără a pune în pericol însăşi viaţa cele însărcinate şi de aceea nu este cazul să stăruim aici asupra acestora.

Avortul trebuie combătut şi pentru sărăcia spirituală pe care o aduce celor doi soţi, precum şi pentru consecinţele nefaste asupra însăşi sănătăţii femeilor în cauză.

Din perspectivă creştină, avortul nu poate rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit nu doar asupra părinţilor, ci şi asupra ramurilor colaterale ale arborelui genealogic. De aceea este nevoie de Sfânta Liturghie pentru menţinerea păcii în familia respectivă.

 

Cum canonisește Biserica păcatul avortului

  • „Femeile care desfrânează și își omoară fătul în pântece... să se împărtășească la ieșirea din viată, iar procedând cu iubire de oameni..., hotărâm să fie oprite de la cele Sfinte 10 ani, după treptele hotărâte.” (Ancira, canonul 21).
  • „Femeile care iau buruieni otrăvitoare și pierzătoare, ca și cele ce primesc otrăvuri omorâtoare de prunci, să se supună canonului ucigașului, adică să fie oprite 20 de ani de la Sfânta împărtășanie.” (Sinodul VI ecumenic, canonul 91 și Sfântul Vasile cel Mare canonul 56).
  • „Orice femeie care va bea ierburi să nu nască copii, să nu se împărtășească șapte ani și să facă 200 de metanii pe zi. Iar de se va întâmpla ei a muri prin avort, să nu se îngroape în cimitir.” (Pravila Bisericească de la Govora, pag. 115).

 

Copiii morţi nebotezaţi nu sunt membri ai Bisericii

Grija credincioşilor pentru sufletele copiilor născuţi morţi, morţi înainte de a fi botezaţi sau avortaţi ridică anumite probleme asupra cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să se pronunţe cu claritate. Orice slujbă a Bisericii se săvârşeşte numai pentru cei care sunt membri ai Bisericii, încorporaţi în Trupul lui Hristos prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii şi Euharistiei. Copiii morţi nebotezaţi nu sunt membri ai Bisericii, chiar dacă s-au născut din părinţi creştini. Cu toate acestea, anumiţi preoţi, nesocotind rânduielile liturgice şi canonice ale Bisericii, săvârşesc slujba Înmormântării pentru ei.

Există o singură hotărâre a Sfântului Sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, adoptată la 5 mai 1908, prin care se hotăra că se poate săvârşi slujba pentru copiii născuţi morţi sau pentru cei morţi nebotezaţi. Oficial, nu s-a revenit niciodată asupra acestei hotărâri şi, prin urmare, este în vigoare, şi numai un alt Sfânt Sinod o poate abroga. Practic, ea nu se aplică, existând semne de întrebare referitoare la modalitatea prin care se săvârşeşte slujba. În slujba înmormântării pruncilor se arată clar că aceştia au fost botezaţi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu ai făgăduit să dai împărăţia cerurilor celor născuţi din apă şi din Duh”. De multe ori, moartea unui copil nebotezat este o dovadă a neglijenţei părinţilor, ştiut fiind că există şi posibilitatea botezului din necesitate pe care îl poate săvârşi orice creştin, completat apoi de preot, dacă copilul trăieşte.

Canoanele prevăd, de altfel, pedepse aspre pentru părinţii ai căror copii mor nebotezaţi, deoarece nu mai există posibilitatea de a ne ruga pentru ei în cultul Bisericii. Singurul lucru pe care-l poate face preotul este să binecuvânteze groapa şi să cânte un trisaghion în timpul coborârii în groapă a sicriului, pentru a nu lipsi de asistenţă religioasă familia în cauză.

O altă problemă, la fel de spinoasă, se referă la copiii avortaţi. Din punct de vedere creştin, există certitudinea că persoana există din momentul procreării, iar canoanele prevăd pedepse aspre pentru femeile care comit avort. Cu toate acestea, Biserica o socoteşte pe femeia în cauză nu doar vinovată, ci şi victimă, primind-o la sânul său dacă se căieşte şi se îndreaptă, alinându-i rănile sufleteşti, sprijinind-o şi ajutând-o să înceapă o viaţă nouă. [1]

 

Nu se poate da nume cuiva care nu s-a născut

Din experienţa pastorală proprie, ştim că numeroase femei vin la sfântul altar cu pomelnice pe care sunt scrise nume de copii avortaţi, sub forma Ion-Ionela, Vasile-Vasilica sau sintagme ca „prunci morţi înainte de vreme", „prunci morţi nebotezaţi". Anumiţi preoţi încurajează această practică, făcând slujbe separate pentru toţi copiii care au murit nebotezaţi sau care au pierit în urma avorturilor. Alţii sfătuiesc femeile, la Spovedanie, să dea sărindare pentru copiii avortaţi, în special în Postul Naşterii Domnului. În sâmbăta dinainte de Naşterea Domnului se face „dezlegarea sărindarelor", cu o pomană foarte consistentă la biserică. De asemenea, există câteva rugăciuni şi canoane pentru copiii avortaţi, asupra cărora Biserica nu s-a pronunţat, cel puţin după cunoştinţa noastră. [2]

Pe de altă parte, nu se poate da nume cuiva care încă nu s-a născut. […] A da un nume unui copil care nu s-a născut, fără o slujbă anume şi fără Botez, înseamnă a te substitui slujitorilor şi rânduielilor bisericeşti.

Nici dacă se specifică „pentru copiii avortaţi" nu este corect, deoarece Biserica pomeneşte cu numele numai pe cei care sunt membrii ei, prin Sfânta Taină a Botezului. Mamele care cred că prin aceasta fac un lucru folositor se înşală, nu copiii avortaţi au nevoie de lumină şi de mântuire, ci ele, soţii lor şi medicii care săvârşesc păcatul acesta. Ce va face Dumnezeu cu sufletele acestor copilaşi este o taină pe care numai El o ştie. Cât priveşte recomandarea aprinderii unui număr mare de lumânări, aducerea unui număr mare de prescuri la Sfânta Liturghie nu contribuie la iertarea acestui păcat. Ci căinţa, părerea de rău pentru păcatul săvârşit, mărturisirea lui, faptul de a nu mai face păcatul.

Inovaţiile în pomenirea celor adormiţi denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti. Preoţii confruntaţi cu aceste doleanţe ale credincioşilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe şi să nu introducă inovaţii liturgice, doar pentru a da satisfacţie unui grup de credincioşi.

Iubirea, element fundamental în relaţiile dintre creştini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este cea care restaurează prin har şi integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiţi. Ne mântuim în şi prin comuniune cu Dumnezeu şi semenii noştri, în comuniune de iubire şi rugăciune, în întrajutorare reciprocă în viaţa aceasta şi după moarte, şi pierim în izolare, prin păcat. Rugăciunile pentru cei plecaţi dintre noi şi grija pentru sufletele lor se înscriu în această nevoie de comuniune tainică, având încredinţarea că tot ceea ce este bun şi cerem de la Dumnezeu ni se va da, atât nouă, celor vii, cât şi celor care nu mai sunt printre noi.

 

Unde se află sufletele copiilor avortaţi şi care va fi soarta lor la judecata de apoi?

Sinodul VI Ecumenic în canonul 83, spune: „Cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi nici împărtăşiţi”. Deci copiii avortaţi, născuţi fără de vreme, pierduţi fără voie, sau care mor îndată după naştere, fără a primi botezul, nu pot fi botezaţi nicidecum după moarte, pentru că nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniţi nici la biserică, pentru că nu sunt botezaţi şi nu au nume. Ei nu sunt membri ai Bisericii lui Hristos.

Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preoţilor, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei, ca şi drepţii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus Hristos la rugăciunile părinţilor sau ale prietenilor. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, căci El a creat pe om spre fericire. Totuşi, părinţii copiilor se vor spovedi şi li se va rândui canon potrivit cu grija sau nepăsarea lor. Adică să boteze sau să crească un copil sărac, să viziteze un loc sfânt, să facă milostenie, să facă metanii, să ţină post etc.

Pentru cei ucişi de părinţi cu voia lor, întreaga răspundere rămâne asupra părinţilor.

În Pravila Bisericească a Arhimandritului Nicodim Sachelarie, cap. 178, citim următoarele despre acest lucru: „Pentru copiii avortaţi şi care mor nebotezaţi nu se află nicăieri învăţătură, nici în Sfânta Scriptură, nici la Sfinţii Părinţi, fiindcă viaţa oamenilor, atât a celor maturi, cât şi a celor necreştini, este în mâna Făcătorului lor, care nu poate fi obligat să descopere toată iconomia providenţei Sale muritorilor, nici să cunoască ceea ce nu le este de folos. Chemarea glasului Său răsună mereu în lume şi cei ce aud au datoria să răspundă, numai în măsura de ei înţeleasă şi pentru ei dată. De bună seamă că Dumnezeu nu pedepseşte pe cei ce nu cunosc legile şi mai ales pe copiii nebotezaţi. Ba, dimpotrivă. El a creat pe om spre fericire şi, deci, copiii care n-au putut folosi libera lor voinţă şi putere în virtutea scopului pentru care omul a fost creat, El îi fericeşte pentru existenţa lor, asa cum şi ei Il laudă pentru aceeaşi existenţă nevinovată şi frumoasa creaţiune naturală. Astfel, ei sunt rânduiţi la fericirea naturală a existenţei, dar nu la cea a răsplătirii după merite, întrucat nu au fapte virtuoase.”

Pravila lui Matei Basarab, în capitolul 153, spune despre copiii nebotezaţi: „Iar câţi coconi ai creştinilor mor nebotezaţi, aşijderea şi ai păgânilor, aceia nu merg nici în împărăţia cerurilor, nici în muncă, ci numai la un loc luminos.” (Ibidem, 154).

 

Note

[1] După 1989, odată cu legalizarea avortului, în România a început să existe o preocupare pentru sufletele copiilor avortaţi, manifestată şi prin traducerea, în limba română, a lucrării lui Kenneth McAll, Healing the family tree, (London, Sheldon Press, 1982). Lucrarea, ca şi conferinţa pe care autorul a ţinut-o la Bucureşti în anul 1997, în Sala Palatului patriarhal, a generat nedumerire şi derută în rândul credincioşilor, care şi-au pus problema ortodoxiei afirmaţiilor sale. În calitate de medic, autorul arăta că păcatul avortului are urmări grave care se resfrâng asupra urmaşilor şi că o mare parte din bolile de care suferim, şi mai ales cele de natură psihică, se datorează acestor pruncucideri. Ceea ce a creat nedumeriri este faptul că, pentru vindecarea acestor boli, autorul recomanda rugăciunea şi, în special, Sfânta Liturghie, care atrăgea după sine, aproape automat, tămăduirea.

Pentru vindecarea bolnavilor pe care-i avea în îngrijire, dr. Kenneth organiza săvârşirea unei „Liturghii", la care invita persoanele în cauză şi familiile lor, cu condiţia ca acestea să creadă că se pot vindeca, în acest mod: „În vederea pregătirii pentru Sfânta Liturghie de izbăvire, întocmim arborele genealogic pentru a identifica persoana pentru care ne vom ruga. În cazul copiilor născuţi morţi, avortaţi spontan sau cu intenţie, este necesar a-i chema pe nume (Isaia 49, 1). Dacă pruncul nu a avut nume, câteodată Domnul ne va sugera unul sau familia poate alege un nume, în aşa fel încît rugăciunea să devină mai personală şi mai specifică". Adeseori, „Liturghia" aceasta se săvârşea în absenţa persoanelor pentru care se oficia, chiar şi fără cunoştinţa şi consimţământul lor. În timpul în care se săvârşeau aceste „Liturghii", participanţii aveau tot felul de viziuni (Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului sau copiii avortaţi la vârsta la care ar fi trebuit să ajungă), prin care primeau încredinţare că au fost iertaţi pentru păcat.

Ideea că acele familii ar trebui să acţioneze într-un anumit mod, în Biserică, pentru „vindecarea arborelui genealogic” a prins contur în anumite medii ecleziastice din ţara noastră. În cuvântul-înainte, scris la apariţia în limba română a sus-menţionatei lucrări, părintele prof. dr. Constantin Galeriu, spunea: „Biserica, în Duhul Sfânt, înfăţişează aceste fiinţe nevinovate Jertfei Mântuitorului. Îndrăznim a spune că Domnul îi primeşte într-un fel de «botez al sângelui, asemenea pruncilor ucişi de Irod». Este singura nădejde de a fi luaţi sub ocrotirea «Mielului Celui înjunghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. 13, 8), a cărui Jertfă se actualizează mereu în Sfânta Liturghie. Celor adormiţi, învaţă Sfântul Simeon al Tesalonicului, le sunt mai de folos Liturghiile, iar celelalte mai puţin îi ajută. Pentru că omul, murind, a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos... se izbăveşte cu dumnezeiască milă de toată durerea. Iar mama care trebuie să se roage milostivului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor ei, se cuvine să ia aminte şi la pruncul sau pruncii ei, să-i încredinţeze ea însăşi în căinţă adâncă iubirii lui Dumnezeu şi bunătăţii Lui atotcuprinzătoare. Să-i pomenească la Sfânta Liturghie simplu, prin cuvintele «prunci lepădaţi»”.

Ne putem, totuşi, vindeca arborele genealogic? Conform învăţăturii ortodoxe, vindecarea arborelui genealogic se face prin Sfântul Botez, care şterge păcatul strămoşesc şi nu lasă să se perpetueze păcatele strămoşilor pentru care să sufere copiii. Înclinaţiile şi tarele ereditare rămân, dar nu devin predestinare, ele se pot modela şi vindeca. Altfel, este contestată eficacitatea Sfântului Botez şi posibilitatea de a avea o viaţă nouă în Hristos.

[2] Un exemplu este Canonul de rugăciune pentru copii avortaţi, tipărit de parohia Câmpu Mare din judeţul Vâlcea, şi care se săvârşeşte în respectiva Biserică în fiecare zi de joi. De asemenea, un Canon de pocăinţă către Domnul Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi a apărut la Editura Bizantină.

Documente:

Bibliografie:

  • Teologia Morală Ortodoxă pentru Institutele Teologice, volumul II, Bucureşti, 1980, pp.148-149
  • Mântuirea păcătoşilor (Biblioteca religioasa a Sfintei Monastiri româneşti "Prodromul" din Sfântul Munte Athos), 1939, p. 342.
  • Discours sur le mariage. Traducere franceză de l'Abbe-F Martin, Garnier, p. 139, după P. Evdokimov, op. cit., p. 166-167.
  • Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. III.
  • Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Despre avort. Ortodoxia, anul XLVI nr. 2-3 aprilie-septembrie 1994, pag. 73-89.

 

Pentru explicaţii mai detaliate despre învăţătura creştin-ortodoxă privind avortul, citiţi Partea a II-a - "Darul sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia. Aspecte ale naşterii de prunci în lumina moralei creştine ortodoxe" din "Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita" de dr. med. Christa Todea Gross şi pr. prof. dr. Ilie Moldovan. Cartea este disponibilă integral aici.

 

O dată pe lună trimitem informații esențiale despre activitatea noastră. Nu le rata.

Formatul preferat (opțional)

Sprijină această activitate printr-o donație!

doneaza doi la suta din impozit pentru provita

Abonare la newsletter
Conectează-te cu noi prin...

provita bucuresti la youtube provita bucuresti la vimeo

consiliere pentru femeile insarcinate

mama purtatoare

programul educational vreau sa aflu

actiuni in instanta

Avocat

Misiunea noastră: Să ocrotim copilul născut şi nenăscut aflat în dificultate, fără discriminare, până la integrarea sa în familia naturală.

Condiţii de utilizare: Copyleft - Conţinutul saitului este proprietatea intelectuală a persoanei juridice "Asociaţia PRO VITA pentru Născuţi şi Nenăscuţi" - filiala București. Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons License. Găzdure: Bogdan I. Stanciu photography