Avortul reprezintă terminarea (oprirea) sarcinii prin orice mijloace, înainte ca fătul să fie suficient dezvoltat pentru a supravieţui [1].

Definiţia dată de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) este limitată la terminarea (oprirea) sarcinii înainte de 22 săptămâni de gestaţie, calculată în funcţie de data primei zile a ultimei menstruaţii şi expulzarea unui făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 500 grame. În România, această definiţie se concretizează prin terminarea sarcinii înainte de 28 de săptămâni de gestaţie, după data primei zile a ultimei menstruaţii normale şi expulzarea unui făt nou-născut care cântăreşte mai puţin de 1000 de grame [2].

Comentarii

• Avortul a fost, este şi va fi întotdeauna o pruncucidere, indiferent de momentul în care este efectuat, în prima zi (prin intermediul contracepţiei abortive), la 2 săptămâni (contracepţie şi sterilet), la 2-3 luni (prin avort chirurgical, legal) sau mai târziu (avort terapeutic), fie că este viabil, fie că nu este încă viabil în afara uterului;
• Prin avort, curmăm viaţa unui om însufleţit de Dumnezeu încă din momentul concepţiei. Canoanele Bisericii Ortodoxe nu fac nicio distincţie între avorturile timpurii şi cele târzii. Focalizarea este pe nevătămarea vieţii umane din pântec. Toţi Sfinţii Părinţi semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divină: „Să nu ucizi” (Ieşire 20, 13). El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflate în imposibilitatea de a se apăra. Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: „omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiografi prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu” [3].
• Este pentru prima dată în lumea medicală când relaţia medic-pacient nu are o finalitate normală, taumaturgică, de vindecare a pacientului, ci este o relaţie inversată, când cei doi pacienţi – mama şi copilul – se prezintă sănătoşi la medic, iar finalitatea este una patologică, unul din pacienţi – mama – se întoarce bolnavă acasă, iar cel de-al doilea pacient – copilul – moare!

Extrase din lucrarea "Îndrumarul medical şi creştin al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita" de dr. med. Christa Todea Gross şi pr. prof. dr. Ilie Moldovan. Disponibilă integral aici.

Note

[1] Mihai Horga, Frank Lüdicke, Aldo Campana, Manual de planificare familială. Text de referinţă, Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii, ed. 2000- Universitatea Geneva, Departamentul de Ginecologie şi Obstetrică., p. 13-1;
[2] Ibidem;
[3] Site oficial al BOR.